Cabinet Psihologic

Psihoterapeut Ilinca Badea

Subscribe to Cabinet Psihologic

Archive for the ‘Copii’ Category

 

Procesomanul este vecinul ostil, colegul suspicios, partenerul abuziv – este individul in general incomod. Va veti intreba in mod firesc: “- De ce?”

De unde vine aceasta raportare disfunctionala, dezadaptativa si inechitabila fata de cei din jur? Este oare vorba despre o suferinta?

Absolut, da!

Procesomania este o forma de manifestare a tulburarii de personalitate paranoida, ce se regaseste in subcategoria de Cluster A a  tulburarilor de personalitate, alaturi de tulburarea de personalitate schizoida si tulburarea de personalitate schizotipala  Asadar este o forma de schizofrenie? Atunci cand vorbim despre un debut tardiv (primul episod manifestat dupa varsta de 50 ani) putem vorbi despre o forma de schizofrenie specifica varstnicului, in conditiile in care declinul socio‑profesional, handicapul lipsei de productivitate, de utilitate, diminuarea contextelor de interactiune sociala, restrangerea grupului de apartenenta, sentimentul instrainarii, pot justifica un sentiment generalizat de vulnerabilitate/ forma de anxietate, angoasa ‑‑ care patologizat, catastrofizat sa conduca la manifestarea elementelor paranoide, intretinand un delir de persecutie ( clasificat in ICD 10 – Clasificarea Internationala a Diagnosticului ca Tulburare Deliranta / Delir Senzitiv de Relatie – subtip paranoid de persecutie / litigios). Din aceasta perspectiva, putem vorbi despre manifestarea unui anume instinct de supravietuire al Eului lezat, amenintat, un efort de copping mascat ( travaliu adaptativ ) sub forma unui mecanism defensiv in relatie cu societatea perceputa ca periculoasa, terifianta.

Sa nu uitam ca persoana suferinda sau afectata de acest tip specific de ideatie deliranta se dezvaluie celorlati ca suspicioasa , neincrezatoare, ostila, iritabila, geloasa, revendicativa adesea ciudata sau excentrica, cu o structura de atasament cel mai adesea anxios-ambivalenta, (incapabila sa mentina relatii de atasament stabile si satisfacatoare), o persoana-victima a unui cerc-vicios al neincrederii. Aceasta manifesta un sentiment profund, invaziv si persistent de nedreptatire ce motiveaza permanenta solicitare a unei despagubiri morale sau materiale. Cu o prevalenta semnificativa, regasim in aceasta categorie persoane cu elemente de structura de personalitate anancasta, obsesiv‑compulsive, spre exemplu colectionarul tipic.

procesoman.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru o lunga perioada de timp, procesomania a fost asimilata psihopatiei paranoide. Din fericire, se pune pune insa tot mai adesea problema diagnsoticului diferential. Este absolut necesar ca inainte sa etichetam o astfel de personalitate accentuata cu manifestari sub-clinice (specificul acestora fiind: predominanata limbajului asupra actiunii , mentinerea nealterata pentru perioada indelungata a nucleului personalitatii, suprapunerea vaga a lumii imaginare si a realului, bolnavul continuand sa se adapteze satisfacator contextului de viata) sa putem discerne intre o manifestare instalata pe fondul consumului de substante psihotrope, o tulburare schizofreniforma sau o forma reziduala a unui sindrom de stress post-traumatic, in cazul in care persoana in cauza a suferit un eveniment psiho-traumatizant, (a fost victima sau martor) sau se afla in doliu (ne-incheiat, tardiv sau patologic).

In timp ce Paranoia reprezinta un delir sistematizat si consistent, in general de persecutie, care atrage dupa sine decompensari de intensitate psihotica (psihoza situationala – Bleuler – 1920), fara pertubari ale cognitiei (Kraepelin), Parafrenia este o afectiune intermediara, aflata la confluenta dintre dementia praecox şi paranoia. Este necesar sa aducem din nou in vedere aspectul debutului afectiunii, etatea si contextul de viata al persoanei in cauza. Pe fondul unui istoric recurent de episoade depresive / disozitie depresiva/ manifestari distimice, se intampla adesea ca tabloul clinic simptomatologic sa fie confundat cu acela al dementiei praecox, situatie in care vorbim despre delir ca forma de declin cognitiv, pe fondul unor fenomene organice degenerative, de natura neurologica.

In lumina acestor clarificari, am putea reitera: persoana in cauza poate fi chiar victima sistemului sau de suport, un sistem insensibil si inert fata de perturbarile manifestate gradual in conduita viitorului „procesoman”, respins, blamat, ridiculizat. Un sistem de suport care i-a ignorat strigatul de ajutor unui individ lipsist de asistenta sociala necesara diagnosticarii unei grave afectiuni ce a condus ireversibil la scaderea calitatii vietii, la instrainare, la depersonalizare, in conditiile in care la un macro-nivel este mai usor si mai ieftin sa criticam, sa emitem judecati de valoare discriminative, preferand varianta excluziunii sociale a acesteia.

Iar aceste cazuri nu sunt tocmai izolate, cu atat mai mult in societatea in care traim. Vorbim despre o incidenta de aproximativ 30 persoane din 100.000, cu un prognostic cel mai adesea nefavorabil, in conditii de adresabilitate redusa, responsivitate terapeutica scazuta (suspiciozitate ridicata in relatie cu medicul/terapeutul), capacitate redusa de insight asupra bolii (constinta redusa a bolii), locus de control extern (lipsa capacitatii de asumare – totul se datoreaza celorlalti, e mereu vina altcuiva, externalizarea repsonsabilitatii, lipsa capacitatii de integrare a consecintelor si a contingentelor).

In termeni de solutii terapeutice, exista intotdeauna varianta unui demers psihoterapeutic de orientare cognitiv-comportamentala,  a analizei tranzactionale sau a neuro-lingvisticii.

In cazul in care va vedeti nevoiti sa interactionati cu o astfel de persoana, solicitanta si ostila este recomandat sa incercati sa va detasati de nucleul conflictual, conceptualizand cat mai obiectiv datele pe care le aveti despre persoana aflata in fata dumneavoastra, si urmarind clarificarea urmatoarelor aspecte:

  • Ce anume a motivat aceasta interactiune? ( – De ce ma aflu aici? In ce calitate ma aflu in aceasta relatie? Ce imi cere aceasta persoana?)
  • Care a fost parcursul familial (cuplu, grupul social de apartenenta) al acestei persoane si care este contextul sau familial actual?
  • Care a fost evolutia relatiilor interpersonale in cadrul grupului de aceeasi varsta; (gradul de integrare sociala)?
  • Care sunt relatii semnificative de cuplu ( actuala, casatorie/ uniune liber consimtita, copii / varste si relatia cu acestia; relatia cu socrii, relatia cu parintii in prezent)
  • Ce cunosc cu privire la istoricul de situatii conflictuale?
  • Care este nivelul veniturilor in raport cu cerintele proprii si ale familiei, proiecte raportate la familie. Care este nivelul de trai? (Locuinta, gradul de confort de care se poate bucura in limita mijoacele financiare?)
  • Ce am remarcat cu privire la modul sau de valorificare a timpului liber?
  • Despre ce proiecte, planuri, aspiratii, obiective in familie si in viata profesionala mi-a vorbit aceasta persoana?
  • Cu ce surse de conflict se confrunta aceasta persoana? La ce fel de triggeri se expune?

Astfel dumneavoastra va veti putea asuma responsabilitatea unei interactiuni cat se poate de avantajoase, eficiente si nu in ultimul rand, igienice din punct de vedere afectiv.

 

 

 

Scaderea,

sau, in simtul comun, ” PIERDEREA LIBIDO-ULUI”

 

Energia focalizata initial pe partenerul de cuplu incepe sa se dilueze treptat si sa comute exclusiv pe sarcinile cotidiene. La inceput, ne consacram total si accordam mai multa importanta celuilalt decat este defapt necesar. Flacara pasiunii arde fara efort in perioada acomodarii la celalalt si la cadrul relatiei. Pe masura ce timpul trece, tocmai aceasta preocupare exagerata fata de partener devine sursa de conflict, deoarece parametrii relatiei incep sa fie negociati superficial. Statisticile indica faptul ca 7 din 10 cupluri solicita ajutorul unui specialist din cauza scaderii libidoului. Acest fenomen ii face pe anumiti parteneri sa se indoiasca de intensitatea si de persistenta sentimentelor, de care pana in acest context obisnuiau sa fie siguri.

 

Totusi, specialistii subliniaza faptul ca dorinta sexuala nu se declanseaza  de la sine. Mai ales in cazul femeilor, dorinta este strict corelata cu factori ca: starea sanatatii organismului, nivelul de odihna, disponibilitate si destindere, receptivitate, precum si de nivelul de inhibitie psihica / introversie al persoanei in cauza. Nu este in nici un caz vorba despre motivatia sau nivelul de interes manifest in ceea ce priveste sexualitatea, precum frecvent se vehiculeaza. Ci, pur si simplu, de-a lungul vietii, dorinta sexuala are nevoie de mai mult timp pentru a se declansa.

 

Exista trei tipologii corespunzatoare nivelului libido-ului si anume:

–         tipul erotic –  persoane al caror interes general este indreptat catre aspectele vietii amoroase. Aceste persoane sunt profund mobilizate de energia pulsionala

–         tipul obsesional – tipul de persoana dominate de angoasa morala referitoare la pierderea iubirii. Este vorba despre tipul caruia i se poate aboli libidoul pe fondul inhibitiei afective.

–         tipul narcisic –  cel care nu cauta in mod esential placere sexuala, deoarece atentie sa este fixate pe Sine, astfel incat sursa satisfactiilor consta in propria dinamica interna. Dorinta sa este auto-libidinala.

Parintele psihanalizei, Freud, a remarcat posibile combinatii intre aceste tipuri, obtinand urmatoarele tipuri mixte, frecvente: tipul erotico – obsesional, tipul erotico- narcisic, tipul narcisic-obsesional.

In ceea ce-i priveste pe barbati, de asemeni afectati de scadere libido-ului in timp, acestia se prezinta cu cazurile cele mai dificile.  Atunci cand dorinta acestora incepe sa se minimizeze, acest lucru se produce pe fondul unor credinte disfunctionale sub-constiente, ca de exemplu: credinta ca traim intr-o lume in care toate nevoile ne vor / ne pot –  fi satisfacute imediat,  fara mult efort, prin achizitie. Este vorba despre o psihologie consumerista care permite barbatului cu disfunctie erectila sa se adreseze cel mai adesea, in primul rand fie site-urilor de profil pornografic, fie sex-shop-urilor, cautand o stimulare spontana si ne-mijlocita de partener/a. O alta varianta la care se apeleaza fara discernamant este pilula ce stimuleaza erectia. Psihanalistul Jacques Lacan numea aceasta psihologie, a “ploii de obiecte” explicand tendinta de a pretinde fara a participa. (ne-participativ). Practic, indivizii adulti aflati in aceasta situatie, isi externalizeaza nevoia/ dorinta, pretinzand ca ea sa fie satisfacuta “in vitro” si de la sine. In acest sens, temporizarea reprezinta unul dintre factorii esentiali ai unei prognoze terapeutice nefavorabile. Pe masura ce problema se cronicizeaza, incepe sa se manifeste un fenomen de cerc vicios, ce face ca starea afectiva a persoanei in cauza sa se degradeze galopant, ca intr-o spirala descendenta, tragand dupa sine imaginea si stima de sine a persoanei, resurse psihice adiacente unui libido echilibrat.

 

Asadar, singura concluzie pe care o putem trage este aceea ca devine vitala consultarea unui specialist de indata ce remarcam debutul scaderii libidoului! Aceasta afectiune priveste 7 din 10 persoane la un anumit moment dat pe parcursul vietii adulte, prevalenta fiind suficient de graitoare astfel incat sa nu aiba de ce sa fie privita si tratata diferit fata de orice alta afectiune medicala.

 

Va reamintesc, AMANAREA MENTINE EVITAREA, iar aceasta la randul sau, IMPIEDICA VINDECAREA!

 

libido_psiholog

 

 

Ai fost indragostit nebuneste. Ai iubit cu pasiune, ai impartasit vise, te-ai dedicat trup si suflet  partenerului tau.  Si ti-ai inchipuit ca e suficient, ca viata de-acum  inainte va fi un vis  alaturi de celalalt.

Si totusi iubirea  n-a fost de ajuns..

Nu ma mai priveste in ochi”, “nu ma mai atinge”, “parca nu as mai exista pentru el”,  “nu ma mai misca suferinta ei”, “parca am fi doi straini”,”e  atat de rece cu mine,” “nu ne vorbim mai deloc”. Sunt primele si cele mai frecvente acuze ale sotului care hotaraste inceputul sfarsitului.

 

Ti-ai pierdut cei mai frumosi ani, ti-ai pierdut imaginea pe care o aveai despre tine, ti-ai pierdut increderea in tine, in ceilalti, in viitor.

Reperele tale s-au naruit.

 

3 din 4 cupluri ajung sa treaca printr-un divort.  Si 6 din 8 parteneri se declara satisfacuti de decizie,  mandrii ca i-au supravietuit.  Sunt lucruri despre care auzi in fiecare zi.

 

De-acum inainte e simplu: oamenii nu mai sunt blamati ca au divortat, ci admirati pentru ca au facut-o, nu  mai sunt incurajati sa ramana, sa repare, ci sa abandoneze, sa reconstruiasca.Faptul ca ai divortat nu este un stigmat, faptul ca ai fi putut ramane intr-o relatie disfunctionala ar fi fost.

Insa  usurinta cu care te rupi de cel caruia i te-ai daruit zi de zi nu ar trebui sa fie privita ca o virtute.

Divortul presupune ca fiecare dintre parteneri sa isi ia inapoi intreaga investitie afectiva. Multi o resimt ca pe o talharie emotionala.

 

Indoiala, deznadejde,furie, rusine, culpa – sunt doar cateva efecte adverse ale divortului. Iar singurul antidot consta in capacitatea individuala de re-inventare. Mai stii cine erai inainte sa faci parte din cuplu?  Poti  supravietui de sine statator?  Iti poti asuma ura, furia, dispretul care iti vor fi oglindite de catre fostul partener?

 

Sunt doar cateva intrebari la care propune-ti sa  raspunzi inainte de a hotara cine vei fi mai departe.

 

Divorce-cabinet-ilinca

De la aceasta varsta, copilul dumneavoastra va adora sa exploreze, sa umble cu nasul in vant dupa mistere si orice element de noutate ii va atrage imediat atentia.

Fie ca vrea sa traverseze strada de unu singur, sau intra in apa fara sa va mai astepte, atunci cand sunteti la mare, oricare dintre situatiie de acest gen, va pot pune in mare dificultate!

 

Ce puteti face pentru a-l stii in siguranta?

 

Poate ca este util sa cunoasteti faptul ca in cazul celui mic, nu este atat vorba despre curiozitate, cat este vorba despre spiritul temerar. Nu doar ca vrea sa-si obtina autonomia in familie dar insista sa va convinga de faptul ca este “mare!”. Nu vrea sa mai mearga pe strada tinandu-l de manuta, nu va mai asteapta cuminte si aveti sentimentul ca o sa-l pierdeti prin magazine. Iar el insista: – “Mami, sunt mare!”

 

O mamica aflata in acest context pentru intaia data este firesc sa se simta ingrozita de riscuri si pericole. Ce puteti face?

Este de dorit ca mama sa adopte strategia mamei “feline”. Si anume sa il supravegheze pe cel mic cu coada ochiuui, lasandu-l sa exploreze liber, si intervenind doar atunci cand survine un pericol. Este vorba de acea atitudine echilibrata care sa nu permita existenta vreunui posibil risc.

Astfel, copilul dumneavoastra va invata progresiv si mai ales in deplina siguranta, din experientele timpurii atat de indispensabile.

 

Nu mai vrea sa mearga de mana!

In primul rand, este important ca intreaga familie sa stabileasca de comun accord un set de reguli de respectat pentru cel mic, reguli care vor fii respectate de toti membrii familiei, fara discriminare. Cea mai mare tentatie a bunicilor este sa fie mai permisivi decat parintii, ingreunand ulterior munca de convingere a celor din urma.

 

Copilul dumneavoastra trebuie sa stie: nu se discuta si nu se negociaza! Pe strada ne tinem de mana, si mai ales atunci cand traversam strada! Daca iesiti pe strada cu rolele sau cu bicicleta iar el traverseaza strada inaintea dumneavostra , atunci il puteti avertiza ca veti merge inapoi acasa si data viitoare nu veti mai iesi impreuna astfel,  ci doar cu caruciorul de bebelusi!

Il atrage foarte mult apa!

Sunteti la mare, sau la o piscina. Dumneavoastra ati prefera sa faceti mai intai putina plaja pana sa intrati in apa, insa cel mic gandeste absolut diferit si la aceasta varsta nici nu este inzestrat cu prea multa rabdare. Asa ca se avanta spre apa cu entuziasm. Este foarte posibil sa ganditi ca exista macar un aspect fericit, acela ca nu ii este teama de apa si ca cert nu este un copil fricos. In plus, va invata usor sa inoate.

Insa va expuneti unor riscuri semnificative  chiar si atunci cand situatia vi se pare una aparent lipsita de riscuri. Totusi nu va lasati niciodata copilul, afat la aceasta varsta, sa faca baie singur. Din precautie, dublati intotdeauna masurile de precautie. Invatati-l sa poarte mereu manecute si colac concepute conform normelor de siguranta. Ii vor permite celui mic sa pluteasca in siguranta in cazul in care ar cadea din greseala in piscina sau daca se va aventura singur in apa.

 

Daca interdictiile dumneavoastra sunt clare, vor fii cu mult mai usor de respectat!

La restaurant

La varsta de 2-3 ani inca este destul de greu sa ii cerem celui mic sa stea linistit, asezat pentru un timp indelungat.

Daca nu reusiti sa il motivati sa stea cuminte la masa, acest lucru se va intampla doar pentru ca , probabil, este inca prea micut pentru acest gen de activitate. Nu va suparati pe el din acest motiv. Va sosi in curand si momentul acela!

 

Atunci cand face crize de plans si de furie in acest context, cel mai indicat ar fii sa iesiti cu el afara din locatia respectiva si sa ii propuneti ca pana ajungeti acasa, sa va jucati un joc: “De-a mama si copilul care mananca frumos la masa!”

 

Pentru cazul in care fuge de langa dumneavoastra sa il pierdeti din ochi, este util sa poarte la manuta o bratara specifica de identificare, impermeabila, foarte rezistenta (ca cele pe care le primiti in club, sau la concerte), neaparat hipoalergenica, (din fibra de nylon, eventual), pe care sa fie trecute numele sau, numarul dumneavoastra de telefon, adresa, etc. Vezi: www.monbracelet.com

 

In cazul in care s-a petrecut un astfel de eveniment, cand il regasiti, imbratisati-l, pupati-l, linistiti-l, spuneti-i ca este in siguranta. Amanati cearta si pedeapsa pentru mai tarziu. Nu va doriti ca data viitoare cand dispare de langa dumneavoastra sa fie timorat doar de faptul ca il veti certa atunci cand il veti gasi.

 

 

Jun-22-2012

Ce spun desenele copiilor?

Posted by Ilinca Badea under Copii, Diverse, Familie, Lifestyle, Sfatul Psihologului

Inca de cand copilul invata sa tina creionul in mana, el va descoperi fericirea pura!

 

Chiar daca primele mazgalituri nu seamana aparent cu nimic, datorita acestor forme primare nedefinite, intr-o zi cel mic va putea desena un cerc sau un patrat. Pornind de aici,  el va descoperi pentru desen o pasiune, iar desenul sau va evolua treptat o data cu el, datorita dezvoltarii cognitive.

 

La 1-2ani. Primele mazgalituri

 

La 1 an, copilul este foarte activ si curios. Stimulat de noile senzatii, apuca si manipuleaza tot ceea ce gaseste. Acestea sunt experientele sale senzorio-motorii care stau la baza progresului cognitiv.

Prima data cand apuca un creion sau o carioca, probabil veti remarca faptul ca fie nu va face decat sa loveasca masa de lucru cu acel obiect,  fie il va freca de suprafata respectiva. Insa, imediat ce va observa faptul ca acest gest produce o urma, va fii placut surprins. Aceasta supriza este insotita de o mare placere, o satisfactie proprie ce va face absolut necesara repetarea.

De fapt, a lasa o urma prin acest gest, pe orice tip de suprafata, ii va da copilului pentru intaia oara, sentimentul ca are puterea sa creeze ceva, ca poate schimba, influenta lucrurile din jurul sau. Este vorba despre primul act de creatie!

Aceasta urma reprezinta semnatura ra, dovada existentei sale. El va adora acest nou joc! Sa nu va asteptati insa, ca el sa faca deocamdata diferenta intre suprafetele si texturile diverse pe care isi va manifesta actul creator. Pentru cel mic, orice loc unde se va putea reproduce  acesta, va fii foarte bun ca suport!

 

Sfatul psihologului:

Protejati suprafetele sensibile, fragile si repetati-i ferm si categoric, faptul sa este interzis in acel loc, alocandu-i timpul necesar sa asimileze aceasta informatie, si sa o transforme intr-o norma de conduita. Fiti alaturi copilului dumneavoastra , implicati-va in jocul sau desenand si colorand impreuna cu el. Scriem si desenam pe foi de hartie!

Aveti rabdare cu el, isi va asuma de indata aceasta cerinta!

Considerati aceasta perioada minunata, ca cea mai buna motivatie pentru a va dezlantui spiritul ludic! De cand nu v-ati mai bucurat de o carte de colorat?

 

La varsta de 2 ani

 

Ceea ce conteaza, deocamdata, pentru cel mic, est numai placerea de a desena, fara scop precis. Lasandu-l liber sa mazgaleasca, asa cum are el chef, chiar si cu mainile libere, bagate in acuarele, ii veti permite sa-si dezvolte in timp motricitatea fina.

La aceasta varsta este important sa nu il constrangeti sa deseneze cu mana dreapta, daca remarcati ca o face cu mana stanga. Alegerea mainii pe care prefera sa o foloseasca se va definitiva in jurul varstei de 4ani. In nici un caz nu trebuie influentat , fortat sau grabit sa o faca.

Inca de cand incepe sase dezvolte limbajul, tanarul artist incepe sa dea un sens creatiei sale. Mai intai, pentru ai imita pe parinti, pentru care urmele trasate pe hartie au intotdeauna un sens. Acest lucru incepe sa se petreaca pentru ca mazgaliturile incearca sa reprezinte ceea ce ii trece prin cap micutului, chiar daca nu par sa se asemene. Imaginatia celui mic face legatura intre hartie si imaginea mentala. Ascultati ceea ce are de povestit despre desenul sau, fara a-i judeca sensul sau calitatea.

 

La varsta de 3 ani

 

Putin inainte de 3 ani, copilul traseaza primul sau cerc inchis, care delimiteaza “inauntrul” de “inafara”. Este o etapa importanta de unde se nasc primele sale tentative de a desena un omulet.

Cele mai rudimentare desene la aceasta varsta, sunt cele care reprezinta omuleti rotunzi si omuleti numerotati. In omuletii rotunzi, totul este reprezentat inauntrul cercului: bratele, ochii, gura, picioarele. Totul este desenat in interiorul unui cerc.

Omuletul “numerotat” pare sa fie un inventar al asamblarii imaginii globale: elementele care compun omuletul sunt desenate una langa cealalta, pe foaie, pentru a forma un desen global coerent. Urmeaza ca dupa varsta de 4 ani,  cel mic sa numeroteze si membrii familiei sale ,inventariiand o imagine unitara a familiei sale. Tata -1; Mama- 2; Fratiorul -3.etc.

 

Putin dupa varsta de 3ani, apare primul desen de omulet care nu mai este doar un cerculet si niste elemente insirate pe foaie alaturi de el, ci un omulet care cuprinde si reprezentarea grafica a capului.  Acum desenul are forma unui soare: un cerc (capul)  de unde pornesc raze (membrele). Capul este reprezentat central caci el contine ceea ce este esential pentru copil: ochii si gura, cele prin care el priveste, vorbeste, mananca. Membrele sunt legate de cap pentru ca ele sunt  extremitatile corpului concret aflate in contact cu lumea, prin atingere.

Anumiti copii pot omite sa traseze bratele si picioarele omuletului si sa nu deseneze decat elementele pe care le considera absolut esentiale. Mainile, care ating, picioarele care il ajuta sa se deplaseze. In acest prim desen al omuletului, inca sumar, abdomenul, trunchiul inca nu figureaza deoarece aceste elemente nu au importanta functionala pentru copil. La fel, nasul apare foarte rar in desenele celor mici, la aceasta varsta. Este absolut normal ca aceste detalii sa lipseasca.

 

La varsta de 4-5 ani. Omuletul incomplet

 

Pana la aceasta varsta, copilul adora sa deseneze acest omulet “solar”, insa acum incepe sa progreseze, deoarece devine constient de faptul ca din desenul sau  lipseste trunchiul omuletului. Asadar, el adauga, fie intre membrele inferioare ale omuletului, un mic oval, reprezentand abdomenul, fie pur si simplu, un punct : buricul, cel care anunta prin simpla sa prezenta, existenta abdomenului. Copilul poate deasemeni, materializa trunchiul, inchizand printr-o singura trasatura grafica, spatiul aflat intre membre.

 

Dupa 5 ani, are loc revolutia! El abandoneaza omuletul fara cap si adopta o noua procedura care include de la bun inceput trunchiul. Deseneaza doua cercuri, unul deasupra celuilalt, unul pentru cap, altul pentru trunchi. Adesea, capul este prea mare, fata de abdomen, pentru ca este mai important in viziunea micului artist. El trebuie sa fie suficient de mare pentru a putea cuprinde ochii, nasul, gura. Uneori, bratele continua catva timp, sa coboare din cap, in timp ce membrele inferioare pornesc din trunchi.

Incetul cu incetul, omuletul se imbogateste, membrele sunt mai bine plasate. Initial schitate printr-o singura linie, acum sunt prezentate prin doua linii in forma de tub. Pe masura ce copilul creste, el deseneaza tot mai multe detalii, ca urechile, degetele, nasul, elementee de imbracaminte. Gura devine un zambet.

 

La 6 ani. O fetita sau un baiat

 

O data ce incepe sa mearga la scoala, copilul incepe sa invete scrierea cursiva, invata sa deseneze un obiect sau  sa scrie un cuvant, el va putea ajunge sa deseneze o anumita forma, fara a mai ridica pixul de pe hartie. Din aceasta noua deprindere grafo-motrice se va naste conturul omuletului, capacitatea de a reproduce o silueta.  Aceasta elaborata reprezentare sta marturie la baza noilor facultati anticipatorii ale copilului, incapabil inca sa planifice intreaga schita de la inceput.

 

In acest stadiu care pare sa stabileasca primele diferentieri de gender (sex masculin / feminin) , organele gender specifice nu sunt inca desenate.

Recunoastem reprezentarea unei fete in primul rand datorita parului sau lung, apoi vestimentatiei (fusta, tocuri) versus pantaloni (la baiat).

 

Copilul deseneaza mai intai omuletul dezbracat si asexuat, apoi il imbraca aplicand peste desenul initial haine, prin transparenta. Omuletul desenat este o reprezentare a imaginii de sine. Baiatul deseneaza un baiat, fetita deseneaza o fetita.

 

La aceasta varsta frageda, desenul unui omulet de sex opus poate ridica parintilor un semn de intrebare, si este recomandat ca acestia sa se adreseze unui specialist.

 

Care sunt desenele ingrijoratoare?

 

Se intampla frecvent ca cel mic sa deseneze omuletul rasturnat in pagina, aparent cu capul in jos, deoarece la aceasta varsta, cei mici nu stiu inca sa isi planifice in spatiu desenul.

Daca cel mic traseaza capul omuletului intr-un colt al paginii si continua restul desenului in spatiul ramas. Acest lucru pe el nu il va deranja, dar dumneavoastra poate sa vi se para deplasat si ingrijorator.

Omuletului ii lipsesc ochii, gura, bratele? Nu va ingrijorati! Pana pe la varsta de 6 ani, pentru a desena un omulet intreg presupune ca cel mic sa isi mentina atentia concentrata tot timpul necesar finalizarii intregului desen, insa copilul aflat la aceasta varsta este foarte usor de distras. Nu rareori se intampla sa uite un element din desen chiar daca el pare esential.

Insa, daca toate desenele copilului, zi dupa zi, reprezinta aceleasi carasteristici, aceleasi lipsuri, aspecte nespecifice varstei, este cazul sa va desena un semn de intrebare si este necesar sa va adresati cat mai curand unui psiholog.

 

Intrebati-l pe cel mic despre desen

 

fara sa dramatizati. Chiar daca nu este un vorbaret, cu siguranta ii va face placere sa impartaseasca gandurile lui. Este important sa va consultati cu el inainte sa trageti o concluzie nefondata, deoarece el ar putea avea o explicatie foarte plauzibila si chiar logica pentru ceea ce dumneavoastra considerati o anomalie.

Dar intr-adevar, in lipsa unei argumentari , desenul poate reflecta intr-adevar , o anomalie, o dificultate de care se loveste copilul in viata reala, sau o suferinta neverbalizata.

 

Nu ezitati si mai ales, nu intarziati sa cereti sfatul psihologului!

Tags:

Identitatea fata  de confuzia rolurilor. Atunci cand copilul paseste in adolescenta (aproximativ intre 12 si 18 ani) conform teoriei psihanalitice, el se confrunta cu o renastere a problemei “ideii de familie” din prima copilarie. Resursele de care dispune pentru  rezolvarea  problemei constau in cautarea si gasirea unui partener  de cuplu din propria sa generatie. Adolescentul se maturizeaza atat mental cat si fiziologic , si pe langa noile senzatii , sentimente si dorinte instalate pe fondul acestei dezvoltari fiziologice survenite relativ spontan, el dezvolta numeroase cai noi de a interpreta si gandi  lumea din jur. Adolescentul poate acum medita asupra modului de interactiune al celorlalti si poate dori sa afle ce impact ar putea manifesta in relatie cu celalalt. Simultan, adolescentul isi formeaza o noua imagine proprie despre familie, religie, valori , societatea imperfecta, conceptul de ideal propriu spre care aspira.  In cele din urma, adolescentul devine capabil sa poata elabora sau adopta o anumita teorie sau filosofie personala care sa concentreze toate aspectele contradictorii ale raportarii sale la societate. Intr-un cuvant, in acest stadiu al dezvoltarii sale , adolescentul este un idealist nerabdator si exaltat care crede ca este tot atat de usor sa construiesti un ideal, pe cat de usor este sa t-il imaginezi.

In aceasta lumina a transformarii extrem de solictitante la care este supus in fiecare zi devine absolut necesar ca aceste nevoi insotite de un consum de energie epuizant din partea adolescentului , sa fie intampinat de catre parinti si de catre intregul anturaj cu caldura, rabdare, respect si nu in ultimul rand, cu  o uriasa disponibilitate afectiva manifesta.

Aspectul formarii identitatii eului la debutul adolescentei este insotita de o coloratura afectiva bipolara. Sentimentul identitatii adolescentului se afla acum la extrema pozititva a personalitatii sale, pe cand sentimentul de confuzie al rolurilor se afla la extrema negativa a  aceleiasi identitati. Misiunea adolescentului  de integrare a patternurilor de statut si de rol are ca scop  sa il conduca pe tanar catre un sens al identitatii psihosociale care sa ii permita afirmare si valorizare. Adolescentul are nevoie sa se simta util, integrat,  si indispensabil societatii in cadrul careia se formeaza! Necesitatea unui climat de securizare afectiva si de acceptare indisolubila din partea parintilor devine aspectul central existential al relatiilor de familie!

 

 

   SARBATORI FERICITE!

 

 

 

 

 

 

_

In terapia copilului mic:

-parintii nu trebuie sa vina la terapie pentru interese proprii ci pentru cele ale copilului.
-terapeutul se afla acolo pentru a raspunde detresei copilului, si nu pentru a-l forta sa raspunda presiunilor si asteptarilor partintilor.
-in acelasi timp, totusi este evident ca terapeutul va tine cont de parerea acestora si va lua in calcul experienta lor, abtinandu-se sa critice si sa faca judecati de valoare sau acuzatii, mai ales de fata cu micul client.
-obiectul terapiei consta in a identifica dificultatile si de gasi solutii pentru a media relatiile dintre copil si parinti.
-adesea, terapeutul ii va sustine pe parinti in lupta cu propriile indoieli (“Sunt un bun parinte?”, “Oare am actionat corect?”)

In sexoterapie:

Profesia de sexoterapeut nu este incadrata juridic, nu se regaseste in COR (clasificarea ocupatiilor din Romania) asadar oricine se poate autoproclama sexolog. Prin urmare, trebuie sa aveti mare grija cui anume va adresati. Trebuie sa stiti ca daca terapeutul respectiv nu este medic ginecolog , sexoterapeutul nu are in nici un caz dreptul sa va consulte fizic. Chiar daca este vorba despre o afectiune ca vaginismul, pretinzand pretexte medicale, sa nu acceptati sub nici o forma un examen fizic , explorari sau tuseu vaginal!!!
Si mai mult, fiti atenti si reticenti fata de intrebarile insidioase ce se refera la viata dumneavoastra intima! Va aflati acolo pentru a vorbi despre sexualitatea dumneavoastra, nu pentru a raspunde unui interogatoriu care vi se poate parea in reala masura intruziv sau indecent, ce face referire la practicile dumneavoastra sexuale.

In psihanaliza:

Regula de neutralitate binevoitoare frizeaza uneori caricatura. A fi neutru, pentru terapeut, nu trebuie sa insemne nici rece nici indiferent. Inseamna doar sa nu intervina voluntar in modul dumneavoastra de gandire. Sa nu discute despre sine, despre viata sa, si mai ales sa nu va dea sfaturi morale, politice sau ideologice, sau sa incerce sa va influenteze sa va schimbati modul de viata.
Neutralitatea terapeutica se cheama “binevoitoare” pentru ca reprezinta o amprenta de umanitate. Daca terapeutul dumneavoastra va percepe mai fragil dupa o anumita sedinte, el poate sa va ajute sa va puneti pardesiul sau chiar sa va conduca pana afara. Departe de a fi o experienta masochista, analiza isi poate gasi cu usurinta loc in viata dumneavoastra.

In terapia cognitiv-comportamentala:

Este vorba despre invatarea si experimentarea unui nou fel de a fi, mai in acord cu dorintele dumneavoastra. Asadar, terapeutul trebuie sa fie implicat si interactive. El va propune exercitii practice, ca jocul de rol, punerea in scena si alte tehnici terapeutice. Daca aveti impresia ca terapeutul nu participa alaturi de dumneavoastra , insotindu-va pe calea schimbarii, puneti-i intrebari!
Terapia cognitiv-comportamentala pune cel mai mult accent pe experiment. In absenta acestuia, terapia nu este neaparat eronata, insa ramane doar o terapie de suport, de sustinere si ca atare, nu mai poata fii numita terapie cognitiv-comportamentala.

In terapia sistemica si familiala:

In terapia sistemica , adesea familia se reuneste pentru sedinte de grup: parintii, copii, uneori si bunicii. Riscul este evident pentru terapeut, de a se atasa mai tare de unul dintre membrii familiei, sau cuplului, si de a privilegia mai mult acel membru si discursul sau, sau de a partaja un mod de vedere al acestuia. Exista si riscul ca atentia terapeutului sa se focalizeze cu precadere pe unul dintre clienti si de a il trata ca pe victima grupului! Acesta este motivul pentru care terapeutul trebuie sa ii primeasca mereu pe toti membrii familiei in caz, si nu separat, decat in cazuri absolute exceptionale. Fiecare dintre clienti reprezinta grupul iar acest grup nu ar trebui divizat in indivizi.

Tags:
Aug-21-2011

Copiii neindemanatici

Posted by Ilinca Badea under Afectiuni, Copii, Familie, Sanatate, Sfatul Psihologului

Anumiti copii scapa mereu cate ceva pe jos, strica tot ce ating, se imbraca foarte incet, nu sunt niciodata gata… Cand ar trebui sa va nelinistiti?

Daca fiul dumneavoastra este neindemanatic in toate domeniile de activitate (acasa, la scoala, la sport si cand se joaca), daca prezinta dificultati de coordonare, dificultate in a se orienta in spatiu, daca scrie si deseneaza urat, atunci ar trebui sa fie consultat de catre un medic pediatru, care ii va recomanda un examen psihomotor pentru a determina daca el sufera sau nu de o tulburare numita dispraxie.

Dispraxia este o tulburare de origine neurologica, afectiune ce antreneaza dificultati de invatare si poate fii insotita chiar si de dislexie.

Dispraxia nu afecteaza decat un procent foarte scazut dintre copii. Numai 5% dintre copiii scolarizati sufera de dificultati de coordonare. Aceasta conditie afecteaza de 3 ori mai multi baieti decat fete.

Ceilalti, imensa majoritate, sunt pur si simplu copii neindemanatici. Ei sunt asa inca de la nastere si sunt destul de putine sanse ca aceasta afectiune sa se amelioreze in timp, chiar daca cei mici sunt foarte antrenati, inscrisi la cat mai multe cursuri, ca de exemplu, cursuri de dans, de modelism sau de tenis.

Daca aveti un astfel de copil, nu va ramane decat sa ii acceptati aceasta “particularitate”, fara sa il pedepsiti pentru fiecare “prostie” involuntara pe care o comite, si mai ales fara sa radeti de el. Enervarea dumneavoastra manifesta, nu va face decat sa ii accentueze neindemanarea, devenind tot mai timorat si mai frustrat.

Baietii si fetitele care se imbraca greu si care nu sunt deloc descurcareti trezesc in  parinti un sentiment narcisic, fiindu-le teama de o perceptie sociala negativa. Aici este problema reala!

Societatea in care traim valorizeaza prea mult performanta obtinuta cu orice pret , stigmatizandu-i pe cei mediocrii. Trebuie sa faceti efortul de a incerca sa descoperiti calitatile ascunse ale copilului dumneavoastra.

Deseneaza foarte urat si nu stie sa joace fotbal? Atunci, fara indoiala, este un copil preocupat mai mult de lumea sa interioara, un reflexiv, poate chiar introvertit, mai putin aplecat catre lumea exterioara.

Tendinta de a fi distrat, la fel ca si stangacia constituie in realitate contra-partida unei vieti imaginare foarte bogate. Sau manifestarea unui mecanism de a face fata tuturor presiunilor care ii sunt adresate , ca de exemplu: – Grabeste-te, trebuie sa mergi la scoala!

Pentru mai multe informatii despre aceasta afectiune, puteti accesa site-ul:

www.dyspraxie.org

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.